CAMIL PETRESCU - "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"
–roman subiectiv de analiză psihologică -

de Camil Petrescu

      Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, contribuind la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană. În romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930), autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini.
      Structura romanului:
   Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii.
     Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial.
     Compoziţia romanului
Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj.  Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
    Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine, atât în plan erotic, cât şi în planul tragediei războiului, când omenirea se află între viaţă şi moarte
    Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu îl începe o dată cu experienţa frontului, consemnează drama iubirii adusă în memoria eroului de o discuţie pe această temă, purtată de ofiţeri la popota regimentului. În jurnalul ce consemnează evenimentele trăite de erou în timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate episoadele căsniciei lui cu Ela, aduse în timp subiectiv, deoarece ele se petrecuseră cu doi ani înainte de a fi consemnate în jurnal.
    Semnificaţia titlului:
Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât - în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă existenţială.
Construcţia subiectului:
    Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dâmbovicioarei.
    Scris la persoana I, naratorul-personaj incriminează cu ironie usturătoare incompetenţa sistemului de apărare militară a ţării, în preajma primului război mondial. Deşi frontul se întindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontieră, armata română "fortificase" trei sute de metri cu "nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă", pe care "zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice" le-ar fi râmat într-o jumătate de zi.
     Discuţia ofiţerilor la popotă se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă privind achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de adulter. Intervenţia Iui Ştefan Gheorghidiu este explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi: "Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Discuţiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepţia eroului şi-i declanşează acestuia prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, simţită cu forţă şi dominată de incertitudini.
    Memoria involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu aduce în prezent experienţa erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Iubirea lor fusese alimentată şi de orgoliul tânărului, întrucât Ela era cea mai frumoasă studentă de la litere şi Ştefan, student la filozofie, era "măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine". Căsătoria lor este liniştită o vreme, mai ales că duc o existenţă modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Fiind invitaţi la masă la unchiul Tache, Ştefan îi înfruntă pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu.  Moartea unchiului îi aduce lui Ştefan Gheorghidiu o moştenire substanţială, fapt care surprinde pe toată lumea şi schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială. Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice, amestecându-se în certurile iscate de testament, în afaceri, deşi el ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
     Gheorghidiu este incapabil să se descurce în păienjenişul afacerilor, îşi dă seama că nu face parte din această lume şi se reîntoarce cu sete nepotolită la studiul filozofiei şi la cursurile de la Universitate.
     Sub influenţa unei verişoare a lui Ştefan, apărută nu se ştie de unde, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, de distracţii nocturne sau escapade, urne în care ea se simţea uimitor de bine. În casa Anişoarei, cunoscuseră un “vag avocat, dansator, foarte căutat de femei", domnul G., şi Ela pare foarte fericită în preajma lui, ba mai mult, se străduia să se afle mereu alături de el.
Fire reflexivă şi pasională, Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua comportare a Elei, acumulând progresiv nelinişti şi îndoieli interioare, care devin sfâşietoare. Ştefan se chinuie îngrozitor la petrecerile mondene, cântărind fiecare vorbă, fiecare gest al Elei.
     Excursia la Odobeşti declanşează criza de gelozie a personajului, care pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Compania insistentă a domnului G., aşezarea Elei la masă lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă.
    Sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de două săptămâni, nu-şi găseşte soţia acasă, drama se amplifică, iar casa goală i se pare "ca un mormânt fără nevastă-mea". Servitoarea nu poate oferi nici o informaţie, el o caută cu disperare pe la rude, este înnebunit de deznădejde, iar când Ela soseşte acasă pe la opt dimineaţa, o goneşte fără să-i asculte explicaţiile.
    Fiind concentrat în armată ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul său. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" încheie "cartea întâi" a romanului, Ştefan Gheorghidiu consemnând întâlnirea cu Ela, care se arată îngrijorată că ar rămâne săracă în caz că el va muri în război şi îi cere să treacă pe numele ei "o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală". Totul se întunecă definitiv când îl vede în oraş pe domnul G. şi, din acest moment, Ştefan nu se mai îndoieşte că "venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant". Plănuieşte să-i omoare de amândoi, dar se întâlneşte cu locotenent-colonelul care îl sileşte să meargă în aceeaşi zi la regiment, nedându-i astfel posibilitatea să-şi ducă la îndeplinire planul de răzbunare.
     "Cartea a doua" a romanului începe cu capitolul "întâia noapte de război", care ilustrează o imagine de groază a frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi ostaşi cu totul dezorientaţi.
     Adevărata desprindere din drama torturantă a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare. Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu atacuri vitejeşti, nu strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii militari, marşuri istovitoare, foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţii. Notaţiile din jurnalul de campanie reflectă acum o experienţă trăită direct, în timpul obiectiv al petrecerii faptelor.
      Autenticitatea specifică naratorului-personaj redă momente reale din război, episodul surorilor Măria şi Ana Mănciulea, în capitolul intitulat "întâmplări pe apa Oltului", fiind sugestiv. După ce sunt arestate sub acuzaţia de spionaj, Măria Mănciulea este decorată cu "Virtutea militară", deoarece călăuzise armata română să treacă Oltul şi să învingă inamicul.
     Camil Petrescu creează pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Un soldat, Marin Tuchei, şopteşte întruna: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu..."; altul este şocat pentru că a văzut cum un obuz i-a retezat capul lui A Măriei, care "fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule locotenent”.  Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu drăgălăşenie, dar el o simte ca pe o străină şi-i propune să se despartă, gândind nepăsător: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată", deşi cândva "aş fi putut ucide pentru femeia asta". El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul".
    Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveşte în nici un fel cu societatea mediocră, necinstită la care încearcă să se adapteze, fără succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă, inflexibilă, hipersensibilă, fiind impresionabil numai de bine, frumos şi adevăr.
    Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama singurătăţii intelectualului lucid, analitic şi reflexiv, care devine conştient că "o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie".
Stilul lui Camil Petrescu:
Se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".


Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid

    Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece.
     Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.
    Student  la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală.
    Dialogul de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front. Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr.
      Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului, care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G. se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizare pentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior.
     Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, îi sporeşte suspiciunile: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".
     Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi nicio carte, aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii."  Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată fiinţa lui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
     Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire.
       A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale.  Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu.   Spiritul polemic al personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării.
       Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ştefan Gheorghidiu se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd.
     Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliul  lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-l uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
      Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii  Elei, care flirta evident cu domnul G. În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Ela are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
    Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii.  În restul romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.