"ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL" , de Costache Negruzzi

"ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL" , de Costache Negruzzi
– nuvelă istorică; nuvelă romantică –

    Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi , apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei "Dacia literară", înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, "Introducţie", conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569).
Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid, fiind organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia:
• "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..."                                                                               
• "Ai să dai samă, doamnă!..."
• "Capul lui Moţoc vrem..." 
• "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..."
Compoziţia narativă:
Reuneşte mai multe curente literare: clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi tragismul personajului, cât şi de scenele cutremurătoare; realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.
 Construcţia şi momentele subiectului:
Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a IIl-a definesc perspectiva narativă a nuvelei. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea.
Expoziţiunea:
Sub motto-ul "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... ", care este şi primul episod al nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru Lăpuşneanul în Moldova, hotărât să ocupe tronul ţării, pentru a doua domnie. Lăpuşneanul izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri". De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători.
   Aceiaşi boieri care-l trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor
să-1 convingă să renunţe la tron, deoarece "ţara este liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te iubeşte".
Intriga este bine evidenţiată. Lăpuşneanul, fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunde boierilor, cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt".
Desfăşurarea acţiunii:
    Boierii încearcă să-l convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule  privind "biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura el "lăcomia acestor cete de păgâni?".
    Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, Moţoc cade în genunchi, dar Alexandru nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-1 ştie "învechit în zile rele", deoarece îl trădase "pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi promite să-l cruţe, pentru că îi e folositor.
    Al doilea episod are ca motto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu înscăunarea lui Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi nădejde", însă boierii sunt înspăimântaţi, fiind conştienţi că poporul "îi urăşte", iar noul domn "nu-i iubeşte".
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile feudalităţii", apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile şi le taie capetele.                                                                   
    Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica "bunului Petru Rareş" înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase "Ai.. să dai samă, doamnă!". Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".
   Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca motto "Capul lui Moţoc vrem...". În acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului. Alexandru Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor boierilor" să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi "să prânzească Ia curte", cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul venise la biserică îmbrăcat "cu toată pompa domnească".
    Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri "se bucurau de o schimbare" care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi "din sudoarea ţăranului".
   Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , "adunându-se boierii, 47 la număr". Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, "toţi slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i lovesc. Privind măcelul, vodă râdea satisfăcut, iar Moţoc se silea şi el să zâmbească pentru a-i face pe plac domnitorului, deşi "simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind". Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante.
    În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, "dasă larmă pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod, tot oraşul" venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de "a da cu tunurile în prostimea aceea". Aceştia încep să strige "Capul lui Moţoc vrem!"  Moţoc, înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică. Vodă îi răspunde cu sânge rece şi îl dă pe Moţoc norodului, care se repede asupra lui şi-1 sfâşie, pedepsind astfel un alt boier trădător.                                                                                                                
    Linşarea boierului Moţoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca o "idră cu multe capete". Lăpuşneanul pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşează în mijlocul mesei, "după neam şi după ranguri", făcând astfel o piramidă . Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului.
   Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto: "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc si eu...". Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe carea avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi pe Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia.
   Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite; de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său, Bogdan.
   Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui vodă, sosesc în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanul se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său. Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit.                                                                   Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî". Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului, până când, în sfârşit, "îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în istoria Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale".


Alexandru Lăpuşneanul:
    Personajul principal al nuvelei, erou romantic, cu atestare istorică - este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în împrejurări deosebite. Ca orice personaj principal de nuvelă, Alexandru Lăpuşneanul este foarte riguros conturat, pe baza trăsăturilor sale de caracter.
    Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ (răzbunător), trăsături ce reies indirect, din faptele şi vorbele personajului. În organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, care constituie unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei, vodă schingiuieşte, ciunteşte şi-i
omoară pe boieri, le ia averile profitând de "cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere". Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, el este de neclintit, răspunzând cu mânie: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi".
    Se dovedeşte bun cunoscător al psihologiei umane, care reiese din secvenţele ce relevă atitudinea lui faţă de Moţoc, pe care-1 cruţă pentru a se folosi de perfidia şi ticăloşia lui în aplicarea planului de răzbunare, precum şi din cea în care ştie să profite de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti care-1 linşează, reuşind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători duşmani ai săi.
   Deţine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens; vodă, îmbrăcat "cu mare pompă domnească", citează din Biblie, în timp ce pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese - piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaţi.
   Cruzimea este trăsătură romantică şi dominantă a lui Lăpuşneanul, reieşind indirect din multele scene cumplite: leacul de frică, linşarea lui Moţoc, ameninţarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea violentă, prin otrăvirea lui Lăpuşneanul de către chiar blânda lui soţie, este tot de factură romantică.

Caracterizarea directă este făcută de narator . Se conturează, prin redarea gesturilor şi a mimicii personajului, atât forţa de disimulare - "în minutul acela el era foarte galben la faţă, ca şi racla sfântului ar fi tresărit"-, cât şi ura permanentă care-i determină comportamentul: "sângele într-însul începu a fierbe".

   Norodul - este primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară, după regula de mişcare şi de gândire unitară, reacţionând ca un singur om: "Prostimea rămase cu gura căscată.[...] începu a se strânge cete-cete [...] Toate glasurile se făcură un glas [...] în toate inimile fu ca o schinteie electrică."
Autorul are măiestria artistică de a surprinde psihologia mulţimii, iar pentru a numi mulţimea constituită ca un singur personaj, foloseşte substantive şi expresii sugestive, ca: "gloata", "norodul", "câteva sute de mojici", "prostimea", "proşti", "mulţime", "idra cu multe capete".
   Moţoc este boierul intrigant şi trădător, perfid şi cinic, care nu se dă în lături de la nimic pentru a profita de orice împrejurare care-i poate fi benefică.
   În antiteză cu Lăpuşneanul este domniţa Ruxanda, înzestrată numai cu trăsături pozitive, între care gingăşia, blândeţea şi iubirea de oameni.
Procedeele de caracterizare, directe şi indirecte, replicile devenite emblematice pentru construirea eroilor, compun personaje romantice, a căror trăsătură dominantă trimite şi către influenţe clasiciste.

    Nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" este o nuvelă istorică deoarece cuprinde numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat de Costache Negruzzi din "Letopiseţul Ţării Moldovei" scris de Grigore Ureche:

• ocuparea tronului Moldovei de către Alexandru Lăpuşneanul pentru a doua domnie, între 1564-1569,
•  întâlnirea lui Lăpuşneanul cu boierii, Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi cu Spancioc spătarul";
•  replica lui Alexandru vodă: "De nu mă vor, eu îi voi pre ei şi de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dânşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie";
•  scena ospăţului şi a măcelului de la curtea domnească, omorârea celor 47 de boieri: "...închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr de nici un păstor au întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii”;
•  descrierea morţii lui Lăpuşneanul este preluată în mare măsură de Negruzzi din aceeaşi cronică: "... văzându-să în boală grea ce zăcuse şi neavându nădejde de a mai firea viu, au lăsat cuvântu episcopilor şi boierilor, de-1 vor vedea că ieste spre moarte, iară ei să-l călugărească.

   În nuvelă, Costache Negruzzi face referiri directe la inspirarea sa din cronica lui Grigore Ureche, atunci când relatează prezentarea doamnei Ruxanda: "La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care, zice hronica, cu multă jale şi mâhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese singură"
   În afară de datele istorice reale, în nuvelă se manifestă şi ficţiunea, ca rezultat al procesului de transfigurare a realităţii, ca produs al fanteziei autorului, sub formă de licenţe istorice. De pildă, Motoc, Spancioc şi Stroici nu mai trăiau în timpul celei de a doua domnii a lui Lăpuşneanu, deoarece fuseseră condamnaţi şi executaţi în Polonia.
   Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta "ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă".