ION BARBU – JOC SECUND

   Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia „Din ceas, dedus...”, al cărui titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi aparţine modernismului barbian.

   Cuvântul Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică", iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. Arta lui Ion Barbu ne oferă cumva un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică oarecum şi o invitaţie la dans.

   Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar şi de rolul poetului:  „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei:  Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid".

   La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene respectând versificaţia clasică. Lumea poeziei este privită, în concepţia lui Ion Barbu, „prin oglindă, în mântuit azur".  Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă pană la „zenit” (punctul cel mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul” ei (punctul cel mai jos pe verticală). Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică universul artistic ce se reflecta în lumina asfinţitului.

   Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere. Timpul barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras oricărei prize a temporalităţii curente".

   Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii”. Arta, ar fi, deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii.    Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Poetul Jocului secund vede aici tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei materia. Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor. În strofa a doua, într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii scufundaţi (meduzele) sub «clopotele verzi»".

   Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu.  Cântecul său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor. Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii în apă, un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă.

   Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată. La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul”, folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă („dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei („înecarea, „însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.

   La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii. La nivel lexical, se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent, „însumarea". Prin intermediul acestor termeni, se obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate.

   Stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea textului: „ceas dedus", „calmă creastă", „măntuit azur", „nadir latent, „harfe resfirate", sau a inversiunilor: „calmă creastă", „măntuit azur", dar şi a epitetelor: „ceas dedus", „cântec  ascuns", „nadir latent, „harfe resfirate", „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si încifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic.

   Poezia “Din ceas, dedus...”, de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernisului / ermetismului barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, accesibilă doar  cititorilor iniţiaţi.