DE DEMULT..., de Octavian Goga - prelungiri ale romantismului şi ale clasicismului

   Poezia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea nu poate fi încadrată într-un curent literar, nu se subordoneaza unei singure formule estetice, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului şi clasicismului. Octavian Goga este un poet important al acestei perioade, ilustrând în operele sale cel mai bine tendinţele epocii. Astfel, poezia mesianică şi profetică a lui Goga, în care jalea metafizică, plânsul şi lacrima sunt simboluri ale colectivităţii asuprite, este de factură romantică.

    Perioada în care debutează Octavian Goga se remarcă prin promovarea unor orientări literare, sămănatorismul şi poporanismul, care pledează pentru tematica rurală, dar confundă etnicul cu esteticul.

    Poezia De demult..., de Octavian Goga face parte din volumul Ne cheamă pământul (1909) şi caracterizează universul liricii lui, care depăşeşte prin autenticitate estetică, prin simplitate  şi prin apropierea de simbolism, impasul poeziei vremii.

    Poezia este o elegie caracterizată prin mesianism romantic, prin tonalitatea tristă a imaginii satului stăpânit de jale, prin suferinţele unei colectivităţi asuprite şi prin sentimentul înstrăinării. Se apropie de clasicism prin valoarea morală a portretului preotului, prin stilul epistolar şi prin abordarea formulei lirismului obiectiv.

    Discursul liric construit la persoana a treia sugerează absenţa intimităţii şi tendinţa de generalizare proprie clasicismului. Eul liric are capacitatea de disimulare, vorbind în numele unei colectivităţi. Fluenţa şi armonia discursului valorifică ritmul inconfundabil al doinei şi al baladei populare.

    În opera sa, Octavian Goga a intenţionat să construiască o monografie lirică a satului transilvănean, în care să vorbească în numele colectivităţii (lirismul obiectiv).

    Tema poeziei este naţională şi socială: imaginea satului stăpânit de jale, nefericirea tragică a unei comunităţi exprimată într-o scrisoare.

    Motivul central al textului este acela al scrisorii, care reprezintă în text forma de revoltă a oamenilor şi menţionează rolul asumat de preot ca exponent al conştiinţei satului. Motivele precum noaptea, clopotul şi strunga (Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă …) compun un cadru nocturn specific romantismului.

    Titlul poeziei este format printr-o construcţie adverbială care sugerează evocarea, rememorarea unor fapte şi a unor personalităţi.

    Versul incipit Tot mai rar se aud în noapte clopotele de la strungă... are rolul de a institui o atmosferă de taină, întărită de regimul nocturn al imaginii poetice. Atât titlul, cât şi incipitul, fac parte din recuzita romantică.

    Simetria textului poetic se realizează prin echilibrul compoziţional, prin amestecul de sobrietate şi patetism exprimat, prin respectarea formulelor stilului epistolar.

    Relaţiile de opoziţie între noapte şi zi ( Tot mai rar s-aud in noapte... şi La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă ) sau condiţia ţăranului în prezent şi în trecut ( De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii ) se regăsesc în cea de-a doua secvenţă poetică. Elementele de recurenţă în poezie sunt tristeţea şi revolta.
     Textul este organizat în patru secvenţe, în care liricul se îmbină cu narativul prin relatarea unor evenimente aflate într-un raport de succesiune temporală.

     Prima secvenţă (versurile 1-4) aminteşte, prin subtemă şi prin portretul moral al preotului, de clasicismul românesc, în cadrul căruia a fost valorificată gândirea creştină familiară poetului de la Răşinari. Preotul satului, care scrie plângerea în numele colectivităţii, este un factor de mobilizare a conştiinţelor şi un depozitar al nădejdilor.

    Secvenţa a doua (versurile 5-20) valorifică stilul epistolar, tot de factură clasicistă. Forma de introducere ( Luminate împărate ) şi cea de încheiere ( Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi scrisoarea ) aminteşte de rigoarea formală impusă de curentul clasicist.

    Secvenţa a treia (versurile 21-24) este o prelungire a celei de-a doua secvenţe, faţă de care aduce elemente de opoziţie. Imaginarul nocturn îi ia locul celui diurn. Versul O nădejde luminează feţele nemângâiate este construit pe vechea concepţie romantică a credinţei în izbăvire.
    Finalul poeziei, secvenţa a patra, conţine ultimul episod din ceremonialul trimiterii mesajului la împărat: mesagerul pune răvaşul în sân, sărută mâna preotului, apoi strânge mâna juzilor, cu toţii având în ochi lacrimi de adâncă durere şi, totodată, de speranţă pentru redobândirea demnităţii şi a fiinţei naţionale.

     Poezia are 34 de versuri, organizate în 17 distihuri. Versurile, cu sonorităţi folclorice, sunt construite în metru de 16 silabe, cu rima împerecheată şi ritm iambic, specific tonului elegiac al textului.

     Elegia De demult… a lui Octavian Goga ilustrează trăsăturile clasicismului şi ale romantismului. Neoromantica prin caracterul evocator, mesianic şi profetic, prin profunzimea şi autenticitatea trăirilor, prin componenta patriotică, prin tonul elegiac, prin cultivarea imaginii poetului, ea rămâne, însă, clasică prin viziunea morală şi monografică a satului transilvănean, prin retorismul bazat pe exclamaţii şi gradaţie şi prin armonia discursului cu inflexiuni folclorice.