ION, de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, ION
Romanul realist-obiectiv

  Tipologie. Opera literară  Ion, de Liviu Rebreanu publicată în 1920, este un roman social, obiectiv, înscris în realism, cu temă rurală.

 Structura. Romanul are două părţi cu titluri metaforice: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând cele două coordonate ale vieţii ţărăneşti, între care se petrece zbuciumul eroului titular, Ion Pop al Glanetaşului. Cele 13 capitole, fiecare cu un titlu laconic, dar sugestiv („Zvârcolirea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „Nunta” etc.) cuprind toate momentele subiectului, în configuraţia clasică.

 Compoziţia este sferoidă, dată de prezenţa metaforei drumului care la început intră în Pripas, satul năsăudean al acţiunii principale, pentru ca, la sfârşit, să iasă din sat, printr-o tehnică cinematografică.  

  Subiectul. Intriga e dată de patima pentru pământ, absolutizată, a personajului principal. Pentru a-şi atinge scopul, Ion al Glanetaşului o seduce pe Ana, o fată urâţică, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului (un ţăran înstărit). Ca să evite ruşinea, tatăl fetei acceptă în final căsătoria celor doi. Astfel, Ion intră în posesia zestrei Anei, aşa cum plănuise.

   În tot acest timp, însă, bărbatul nu-şi poate lua gândul de la Florica, o fată frumoasă, dar săracă, devenită între timp soţia lui George Bulbuc, rivalul lui Ion.

  Pentru că înţelege în final mârşăvia şi pentru că duce o viaţă chinuită lângă Ion, Ana se sinucide. La scurt timp, moare şi copilul ei şi al lui Ion, Petrişor.

  Încercând s-o recâştige pe Florica, Ion o vizitează în taină, dar este surprins într-o noapte de soţul femeii, George, şi ucis cu sapa. Pământul pentru care încălcase atâtea legi scrise şi nescrise ajunge în patrimoniul bisericii din sat.

  Aşadar, romanul ilustrează şi deznodământul tragic al unei căsnicii ţărăneşti atunci când instinctul  pământului degenerează, transformându-se în patimă şi dezumanizând. „Ion” este un roman al destinului individual, iar finalul apare ca motivat etic, dar şi estetic.

  În paralel, într-un plan narativ secundar, autorul surprinde şi condiţia intelectualului de ţară, reprezentat aici de învăţătorul Zaharia Herdelea – figură patriarhală şi decentă şi de preotul Belciug – caracter adaptabil şi zgomotos, sau de tânărul fiu al învăţătorului, Titu Herdelea – poet şi susţinător înflăcărat al idealului naţional al ardelenilor.

   Cartea lui L. Rebreanu are şi calităţile unei monografii, căci reflectă autentic universul satului transilvănean de la începutul sec. al XX-lea, surprinzând şi realitatea istorică. Fresca amplă cuprinde elemente precum: detalii ale vieţii ţărăneşti (credinţe, mentalităţi, familie), obiceiuri şi ritualuri (hora, nunta, îngropăciunea, Crăciunul), imaginea satului în diferite momente ale zilei, ierarhizarea socială a ţăranilor şi relaţiile ce derivă din aceasta, raporturile cu autoritatea statului imperial.

   Critica a remarcat de la început aspectul epopeic al romanului, virtuţile sale de roman – fluviu care se datorează senzaţiei de viaţă degajate de scriere şi tragismului eroilor. Bogăţia crescândă de fapte şi personaje, remarcată de critica literară, se însoţeşte firesc cu „lipsa de strălucire a stilului” (Lovinescu), creând impresia de viaţă adevărată.

   „Ion” are şi elemente de analiză psihologică, analiză a resorturilor interne ale patimilor omeneşti, puse într-o lumină tragică. Conştiinţa frământată a ţăranului se manifestă într-o lume nedreaptă, de care autorul – narator se detaşează aproape întotdeauna. Totuşi, el dedică romanul „celor mulţi, umili”.

Personajul

  Epicul se organizează în jurul figurii simbolice a personajului eponim, un ţăran tânăr şi ambiţios care acţionează sub impulsul ancestralei nevoi de a poseda, care la el e, însă, exacerbată. Astfel, faptele lui Ion nu sunt determinate doar de realitatea socială (ai pământ – eşti cineva, nu ai – nu exişti), ci şi de instinctele sale. De altfel, cele două  subtitluri nu sunt decât metaforele „vocilor” lăuntrice care îl macină pe protagonist şi care, aşa cum arată Lovinescu, acţionează succesiv.

   În consecinţă, personajul apare pendulând între două ipostaze: dorinţa permanentă de acumulare funciară (împlinită în urma unui plan nedemn) şi împlinirea prin iubire.

Destinul lui Ion al Glanetaşului este dublu modelat: social şi psihologic şi stă sub semnul tragicului, al obsesiei. Personajul a fost caracterizat fie ca o „brută” (Călinescu), fie ca un „suflet rudimentar”(P. Constantinescu). El se caracterizează, dată fiind obiectivitatea şi omniscienţa naratorului, mai ales prin faptele sale: e impulsiv, imprevizibil în situaţii – limită, orgolios şi răzbunător (se simte „răcorit” după bătaia cu George). E animat de ură şi dorinţă de răzbunare, aşa cum reiese din episodul cu pământul lui Simion Lungu; nu ţine seama de lege.

    Ion e şi o personalitate frământată, lucru relevat de monologul interior (când preotul îl dojeneşte în biserică de faţă cu consătenii, „îi ardeau obrajii de necaz”, căci crede că a avut dreptate). Cele două coordonate ale destinului său îl definesc cel mai bine: chinuit de setea de a poseda tot mai mult, dar şi chemat de „glasul iubirii” care revine tulburător.

   Dacă se ia în discuţie planul pus la cale pentru a forţa mâna lui Vasile Baciu, personajul se dovedeşte viclean întrucât premeditează; isteţimea e o caracteristică nativă recunoscută a lui Ion, dar instinctele primare îl transformă în victimă.

   Eroul dă impresia că se manifestă sub semnul fatalităţii, prin forţa destinului. Mesajul romanului este de ordin etic, deci de factură clasicistă.

Aspecte ale stilului

  Romanul se detaşează atât de lirismul sămănătorist, cât şi de eticismul poporanist (e prima virtute remarcată de Lovinescu, elementul de noutate şi originalitate). Autorul adoptă formula marilor romane realist – naturaliste (scenele tari nu sunt puţine, patologia şi ereditatea sunt mai mult decât insinuate).

 Discursul narativeste caracterizat prin autenticitate, datorată mai ales lipsei de strălucire stilistică (anticalofiliei); În roman este prezentă o bogată galerie de tipuri umane convingătoare („oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare” – Lovinescu);

  Autorul manifestă o preocupare pentru aspectele psihologice în alcătuirea personajelor, dovedind în acelaşi timp lipsa oricărei intenţii intelectualiste;

  Limbajul este caracterizat de proprietatea termenilor, concizie, sobrietate („stilul cenuşiu”).

 În concluzie, se poate afirma că romanul Ion este un exemplu tipic de roman realist din perioada interbelică.