Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela psihologică-
Nuvela este specia epică în proză, cu
acţiune mai amplă decât a povestirii, conflict consistent şi personaje puternic
individualizate. Acţiunea constă dintr-o
intrigă puternică cu un conflict susţinut, materializată într-o compoziţie riguroasă, care se
focalizează, de regulă, asupra unui personaj principal având ca scop caracterizarea
acestuia.
Nuvela psihologică se individualizează prin tipul de conflict, insistându-se asupra celui interior, pe schimbările caracteriale şi comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, descrisă în manieră tipic realistă.
“Moara cu noroc “ a apărut în anul 1881, fiind inclusă în “Novele din popor”, volum care a dat in literatura română un exemplu de scriere totodată tradiţionalistă şi realistă. Nuvela se încadrează perfect în opera scriitorului, deoarece este încă o dovadă a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viaţa liniştită şi cumpătată.
Tema nuvelei poartă, deci, valori etice si psihologice, dorind să demostreze că dorinţele de îmbogăţire duc la declinul moral şi spiritual al individului; în locul acestora este recomandată, în manieră conservatoare, “liniştea colibei”.
Subiectul este construit clasic, organizat pe momentele subiectului, însă evitând liniaritatea, acţiunea dezvoltându-se pe mai multe planuri, în prim-plan fiind plasat un personaj a cărui evoluţie va fi urmărită pe parcursul operei.
Nuvela psihologică se individualizează prin tipul de conflict, insistându-se asupra celui interior, pe schimbările caracteriale şi comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, descrisă în manieră tipic realistă.
“Moara cu noroc “ a apărut în anul 1881, fiind inclusă în “Novele din popor”, volum care a dat in literatura română un exemplu de scriere totodată tradiţionalistă şi realistă. Nuvela se încadrează perfect în opera scriitorului, deoarece este încă o dovadă a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viaţa liniştită şi cumpătată.
Tema nuvelei poartă, deci, valori etice si psihologice, dorind să demostreze că dorinţele de îmbogăţire duc la declinul moral şi spiritual al individului; în locul acestora este recomandată, în manieră conservatoare, “liniştea colibei”.
Subiectul este construit clasic, organizat pe momentele subiectului, însă evitând liniaritatea, acţiunea dezvoltându-se pe mai multe planuri, în prim-plan fiind plasat un personaj a cărui evoluţie va fi urmărită pe parcursul operei.
Expoziţiunea îl prezintă
pe Ghiţă alături de familia sa, înfruntând situaţia socială şi economică
dificilă în care se afla. Nemulţumit de statutul său de cizmar, în imposibilitate
de a asigura un trai decent familiei, el decide, împotriva sfatului soacrei, să
ia în arendă hanul “Moara cu noroc”. Un timp afacererile prosperă, iar familia
pare să trăiască idilic în acest mediu nou, neprimitor.
Intriga este reprezentată de apariţia lui Lică Sămădăul, pesonaj negativ, care va declanşa un şir de evenimente, în urma cărora Ghiţă se va degrada până la dezumanizare şi va sfârşi tragic.
Conflictele nuvelei, care constituie desfăşurarea acţiunii, îşi au punctul de plecare în acest episod. Se conturează astfel atât cel exterior între Ghiţă şi Lică, cât şi cel interior, al conştiinţei cârciumarului. Setea de înavuţire îşi pune amprenta din ce în ce mai mult asupra lui Ghită, care este văzut într-o
Intriga este reprezentată de apariţia lui Lică Sămădăul, pesonaj negativ, care va declanşa un şir de evenimente, în urma cărora Ghiţă se va degrada până la dezumanizare şi va sfârşi tragic.
Conflictele nuvelei, care constituie desfăşurarea acţiunii, îşi au punctul de plecare în acest episod. Se conturează astfel atât cel exterior între Ghiţă şi Lică, cât şi cel interior, al conştiinţei cârciumarului. Setea de înavuţire îşi pune amprenta din ce în ce mai mult asupra lui Ghită, care este văzut într-o
continuă
degradare, îndepărtându-se de
familie şi luând parte la afacerile necurate ale Sămădăului, care exercită o
dominaţie fascinantă asupra sa. Pe rând, arendaşul hanului este jefuit şi
bătut, o femeie în doliu şi copilul său sunt omorâţi, iar toate drumurile par
să ducă spre Lică, pe urmele căruia se află de mult timp jandarmul Pintea. Lică
îl manipulează pe Ghiţă în aşa fel încât acesta este de acord ca Ana să îl
înşele. Când realizează gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gândul de a-l demasca pe Lică, ceea ce şi face.
Conflictul interior dictează afirmarea celui exterior, stadiul în care se află Ghiţă îl face pe acesta să îşi dorească o confruntare cu Lică. Totuşi, cel care va cădea în propria cursă va fi Ghiţă, care, atunci când se întoarce la han o omoară pe Ana pentru fapta necugetată de a se fi aruncat în braţele Sămădăului, iar apoi este omorât de Răuţ, omul acestuia. Lipsit de puteri în fuga de Pintea, Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, în care intervine pedeapsa dată de destin fiecăruia, pe măsura faptelor.
Pentru a dramatiza scena şi a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseşte de metafora focului purificator care cuprinde moara, ştergând urmele fărădelegilor. Astfel, toate conflictele romanului se termină, lăsând loc vocii naratorului care prezintă deznodământul cu valoare de sentinţă finală, dată prin bătrâna, care, privind scena dezastrului, afirmă: ”aşa le-a fost data”.
Opera este consistentă, organizată în 17 capitole, circulară, deoarece începe şi se sfârşeşte prin intervenţia bătrânei. În mod caracteristic nuvelei, nu acţiunea, ci personajele dau valoarea artistică scrierii. Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de către un narator omniscient.
Modalitaţile de expunere sunt folosite variat, naraţiunea alternând cu dialogul şi cu descrierea, pentru a sugera gama variată de stări şi pentru a focaliza asupra aspectelor care interesează.
Naraţiunea este dinamizată şi dramatizată prin dialog (începutul nuvelei), apoi ritmul este încetinit prin prezenţa secvenţelor descriptive cu rol în descrierea cadrului naraţiunii, a conturării portretelor.
Specific unei opere de analiză psihologică este monologul interior , care redă gândurile personajului, având rol de caracterizare indirectă.
Stilul este imprimat de oralitatea, asemănător lui Creangă, mult mai cenuşiu însă, fără savoare, ci doar şters, “sărac, cu repetarea aceloraşi cuvinte în interiorul aceloraşi fraze”, urmărind ritmul vorbirii.
Conflictul interior dictează afirmarea celui exterior, stadiul în care se află Ghiţă îl face pe acesta să îşi dorească o confruntare cu Lică. Totuşi, cel care va cădea în propria cursă va fi Ghiţă, care, atunci când se întoarce la han o omoară pe Ana pentru fapta necugetată de a se fi aruncat în braţele Sămădăului, iar apoi este omorât de Răuţ, omul acestuia. Lipsit de puteri în fuga de Pintea, Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, în care intervine pedeapsa dată de destin fiecăruia, pe măsura faptelor.
Pentru a dramatiza scena şi a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseşte de metafora focului purificator care cuprinde moara, ştergând urmele fărădelegilor. Astfel, toate conflictele romanului se termină, lăsând loc vocii naratorului care prezintă deznodământul cu valoare de sentinţă finală, dată prin bătrâna, care, privind scena dezastrului, afirmă: ”aşa le-a fost data”.
Opera este consistentă, organizată în 17 capitole, circulară, deoarece începe şi se sfârşeşte prin intervenţia bătrânei. În mod caracteristic nuvelei, nu acţiunea, ci personajele dau valoarea artistică scrierii. Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a de către un narator omniscient.
Modalitaţile de expunere sunt folosite variat, naraţiunea alternând cu dialogul şi cu descrierea, pentru a sugera gama variată de stări şi pentru a focaliza asupra aspectelor care interesează.
Naraţiunea este dinamizată şi dramatizată prin dialog (începutul nuvelei), apoi ritmul este încetinit prin prezenţa secvenţelor descriptive cu rol în descrierea cadrului naraţiunii, a conturării portretelor.
Specific unei opere de analiză psihologică este monologul interior , care redă gândurile personajului, având rol de caracterizare indirectă.
Stilul este imprimat de oralitatea, asemănător lui Creangă, mult mai cenuşiu însă, fără savoare, ci doar şters, “sărac, cu repetarea aceloraşi cuvinte în interiorul aceloraşi fraze”, urmărind ritmul vorbirii.
Caracterizarea personajului principal
Personajele lui Slavici
sunt bine conturate, veridice, fiind rezultate ale propriilor fapte, acţiuni şi
gânduri, acţionând liber, neconstrânse decât de forţa destinului.
Personajul asupra căruia se focalizează
atenţia lui Slavici este Ghită, care, împreună cu soţia sa, Ana şi cu Lică Sămădăul formează
“triunghiul nefericirii”.
Este urmărită decăderea omului care îşi părăseşte mediul natal în căutarea bogăţiei, a aceluia care din bun gospodar se transformă în împătimit de bani, pentru care e gata să renunţe la valorile morale, refuzând să vadă că, de fapt, bogăţia lui era “liniştea colibei”. Îndepărtarea de nevastă şi de copii îl face să se trezească singur, copleşit de regrete, de sete de răzbunare, de mânie, sentimente care, inevitabil, duc la crimă. Aceste stări au fost induse de Lică Sămădăul, personaj demonic, aflat în relaţie de dependenţă cu Ghiţă, conducându-l pe acesta pe drumul pierzaniei.
Ana, care era “prea tânără, prea aşezată, prea blândă”, reprezintă un personaj prin care se măsoară atitudinea lui Ghiţă, ea fiind sensibilă la modificările stării acestuia şi evoluând paralel cu el în direcţia nefastă.
Pentru a-şi contura personajele, Slavici se foloseşte de toate tipurile de caracterizare, atât directă (de către narator, alte personaje, autocaracterizare), cât şi de cea indirectă, prin fapte, vorbe, gânduri.
Tot Ana este cea care la un moment dat observă o diferenţă între Lică şi Ghiţă, contribuind la caracterizarea amândurora: ”Tu eşti om Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”
Modalitatea principală în observaţia psihologică intreprinsă de Ghiţă este intospecţia, autoanaliza. Când cade în patima banilor, îşi dă seama că este o fire slabă, autocaracterizându-se: ”aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?!”
Caracterizarea indirectă se regăseşte pe tot parcursul operei. Faptele grăiesc pentru personaje. Astfel, om harnic si cinstit, la început Ghiţă ia în arendă hanul “Moara cu noroc” deoarece îşi dorea să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor, care îl va duce către un sfârşit tragic.
Este urmărită decăderea omului care îşi părăseşte mediul natal în căutarea bogăţiei, a aceluia care din bun gospodar se transformă în împătimit de bani, pentru care e gata să renunţe la valorile morale, refuzând să vadă că, de fapt, bogăţia lui era “liniştea colibei”. Îndepărtarea de nevastă şi de copii îl face să se trezească singur, copleşit de regrete, de sete de răzbunare, de mânie, sentimente care, inevitabil, duc la crimă. Aceste stări au fost induse de Lică Sămădăul, personaj demonic, aflat în relaţie de dependenţă cu Ghiţă, conducându-l pe acesta pe drumul pierzaniei.
Ana, care era “prea tânără, prea aşezată, prea blândă”, reprezintă un personaj prin care se măsoară atitudinea lui Ghiţă, ea fiind sensibilă la modificările stării acestuia şi evoluând paralel cu el în direcţia nefastă.
Pentru a-şi contura personajele, Slavici se foloseşte de toate tipurile de caracterizare, atât directă (de către narator, alte personaje, autocaracterizare), cât şi de cea indirectă, prin fapte, vorbe, gânduri.
Tot Ana este cea care la un moment dat observă o diferenţă între Lică şi Ghiţă, contribuind la caracterizarea amândurora: ”Tu eşti om Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”
Modalitatea principală în observaţia psihologică intreprinsă de Ghiţă este intospecţia, autoanaliza. Când cade în patima banilor, îşi dă seama că este o fire slabă, autocaracterizându-se: ”aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?!”
Caracterizarea indirectă se regăseşte pe tot parcursul operei. Faptele grăiesc pentru personaje. Astfel, om harnic si cinstit, la început Ghiţă ia în arendă hanul “Moara cu noroc” deoarece îşi dorea să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor, care îl va duce către un sfârşit tragic.
Faptul că îşi cumpără pistoale de la Arad,
că îşi mai angajează o slugă, pe Marti, “un ungur nalt ca un brad” şi doi câini,
indică incertitudinea şi nesiguranţa care îl domină după ce relaţiile
cu Lică se complică mai mult.
Gândurile lui Ghiţă privitor la faptul că pentru prima oară îşi dorea să nu fi avut nevastă şi copii, să nu fi fost legat de nimic şi să fi putut risca pentru a câştiga mai mult sunt un prim indiciu al transformării lui într-un împătimit.
Atunci când îşi dă seama de gravitatea situaţiei în care ajunge, Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase: “Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului!”
Pe măsură ce petrece mai mult timp la “Moara cu noroc” şi are un mai mare contact cu Lică Sămădăul, relaţiile lui Ghiţă cu familia sa devin din ce în ce mai reci şi mai tensionate. Ana observă că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, ajunge “mai de tot ursuz”, nu mai zambeşte ca înainte şi se “mânie” foarte uşor.
Ghiţă este tipul reprezentativ al consecinţelor pe care le are setea de înavuţire asupra caracterului, degradându-l treptat, pentru ca apoi să-l conducă spre autodistrugere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu