Poezia Testament face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), şi are rol de program literar, realizat însă cu mijloace poetice.
Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea", metonimie care desemnează opera literară. În poezie, eul liric apare în mai multe ipostaze: eu/ noi, eu/ tatăl -fiul (în dialogul imaginar iniţial), „de la străbunii mei până la tine" (în relaţia „străbunii" - eu - tu).
Titlul poeziei are o dublă accepţie: una denotativă şi alta conotativă. În sens propriu cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. Aceasta este însă accepţia laică a termenului. În accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn, tot atâtea ipostaze ale eului liric.
Prima strofă, concepută ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte", care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului este concentrată în versul: „decât un nume adunat pe-o carte", iar poezia apare ca bun spiritual şi peren: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte...".
Metafora „seara răzvrătită" face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de generaţiile viitoare prin „carte", creaţia poetică, treaptă a prezentului: “În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine". Formula de adresare, vocativul „fiule", desemnează un potenţial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare. Cartea este „o treaptă" în desăvârşirea cunoaşterii.
În strofa a doua, „cartea", creaţia elaborată cu trudă de poet, este numită „hrisovul vostru cel dintâi, cartea de căpătâi a urmaşilor. „Cartea" - „hrisov" are pentru generaţiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei sau unei mărturii istorice, un document al existenţei şi al suferinţei strămoşilor; „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine".
Ideea centrală din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel „sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei, unealtă de scris, iar „brazda" devine „călimară", munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat altfel decât a înaintaşilor lui ţărani; asupra cuvintelor el aplică aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", în „cuvinte potrivite", metaforă ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, şi nu ca inspiraţie divină.
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure". Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur („să înjure"), arta având funcţie moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale".
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară", instrument mult mai reprezentativ pentru universul ţărănesc decât clasica liră: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară, / Pe care ascultănd-o a jucat/ Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. El consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. De asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor".
Ultima strofa evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domniţa", „pierde" în favoarea meşteşugului poetic: „întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea".
Poezia este atât rezultatul inspiraţiei, al harului divin „slova de foc, cât şi rezultatul meşteşugului, al trudei poetice „slova făurită”. Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte"; artistul este un „rob", un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului.
Valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare, strofele inegale ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile, sunt tot atâtea argumente în favoarea modernităţii poeziei.
Poezia Testament de Tudor Arghezi este o arta poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu