NICHITA STĂNESCU, Leoaică tânără, iubirea

   Poezia "Leoaică tânără, iubirea"  face parte din volumul  "O viziune a sentimentelor"  din 1964, în care Nichita Stănescu (1933 -1983), prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este considerată  o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei.

   Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează. Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară si cu sinele totodată.

   Poezia "Leoaică tânără, iubirea" este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.

   Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, "leoaică tânără", explicitată chiar de poet prin apoziţia "iubirea".

Structură, compoziţie, limbaj poetic

    Poezia este structurată chiar de către Nichita în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.

    Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare "în faţă" eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi "colţii albi [...] în faţă" şi muşcându-l "de faţă". Pronumele la persoana I, "mi", "mă", "m-", potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pândise-n încordare/ mai demult", dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare :"mi-a sărit în faţă", "mi i-a înfipt în faţă", "m-a muşcat [...]de faţă".

    Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: "Şi deodată-n jurul meu, natura". Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: "se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg când mai aproape,/ ca o strângere de ape". Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat "centrum mundi", un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.

    Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă "tocmai lângă ciocârlii", sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte: "Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două". Curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.

    Strofa a treia revine la momentul iniţial, "leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: "Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie". Poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de "atacul" surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o "leoaică tânără" oarecare, ci "arămie", ştie că iubirea este perfidă, are "mişcările viclene", dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, "un deşert", care capătă brusc "strălucire". Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii "înc-o vreme,/şi-ncă-o vreme...". Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va ferici.

   Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.

   Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru "obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă.