"FÂNTÂNA DINTRE PLOPI"
de Mihail Sadoveanu
de Mihail Sadoveanu
- povestire în ramă
Atmosfera plină de emoţie şi de fiori pluteşte printre oaspeţii hanului, deoarece povestitorul moş Leonte reuşise să-i impresioneze puternic cu povestea balaurului. În lumina "soarelui auriu" care strălucea într-o "linişte ca din veacuri", oaspeţii de la hanul Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care poposeşte şi el la han. Bărbatul avea o înfăţişare stranie, mai ales din cauza ochiului drept care stătea "stâns şi închis". Comisul Ioniţă, personaj comun tuturor povestirilor din volum, îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai Isac, "căpitan de mazâli". Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan, pe care "erau să-l omoare nişte ţigani", o "poveste înfricoşată", pe care nu o mai ţinea minte.
Ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în toate cele nouă povestiri: Ancuţa îi aduce oaspetelui "un cofăiel plin" şi o "ulcică nouă", lăutarii vin mai aproape, "sunând din strune", iar comisul Ioniţă îl invită "să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou" şi-l roagă să le povestească întâmplarea din trecut. Neculai Isac acceptă să bea vinul, care este bun în tovărăşie şi îşi începe povestirea. Perspectiva narativă este aceea de narator-personaj, deoarece el se află în centrul evenimentelor, lui i se întâmplase nenorocirea de a-şi pierde un ochi. Acţiunea scoate în evidenţă nu atât personajul, ci mai ales situaţia şi întâmplările narate la persoana I.
Povestirea căpitanului Isac este o idilă, iar întâmplările avuseseră loc în tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când flăcăului îi plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică pentru ca el să se liniştească de pe drumuri şi să se însoare.
Perspectiva temporală este întoarcerea în trecut, iar împrejurimile hanului ca topos compun perspectiva spaţială. Într-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când ducea butoaie cu vin la Suceava, poposise la han şi era "bezmetic şi singur ca un cuc" pentru că îl părăsise iubita. Neculai mergea îngândurat pe drumul spre Suceava, când, pe malul unei gârle vede, în mijlocul unei cete de ţigani, "o fetişcană de optsprezece ani", care îl tulbură peste măsură. Ţigăncuşa, Marga, este certată de un ţigan mai bătrân, pentru că prea se uita ţintă la boier şi nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă fiecăruia câte un bănuţ de argint, apoi pleacă la han.
A doua zi, Neculai o întâlneşte pe ţigăncuşa Marga la "fântâna dintre plopi", unde-l aştepta să-i mulţumească pentru bănuţul de argint, de care-şi cumpărase nişte ciuboţele. Neculai îşi continuă drumul spre Paşcani, urmat de câinele lui credincios, Lupei, dar gândurile îi rămân la frumoasa ţigancă.
După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte, se îndreaptă spre hanul Ancuţei, însă îl ocoleşte şi se duce direct la "fântâna cu patru plopi", unde o găseşte, aşteptându-l, pe frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce "o scurteică de vulpe" de la Paşcani, iar ea îi spune că o să-l aştepte cu nerăbdare "ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii!". La Paşcani, Neculai vinde bine butoaiele de vin, cumpără "o blăniţă cu faţa de postav roş", cu gândul la plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul plin, spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întâi la fântână. Cadrul este romantic: "stelele se aprinseseră în cerul curat, câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină", creând o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea erotică, iar prezentarea peisajului marchează o pauză descriptivă în şirul naraţiunii. Marga îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să-l atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, să-i fure calul şi banii pe care-i avea asupra lui. Ea se temea că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da seama că i-a trădat, dar îşi mărturiseşte dragostea şi afirmă că: "de-acuma înainte nu-mi mai pasă". Cu glasul încărcat de groază, Marga îl îndeamnă să fugă, dându-şi seama că ţiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai se aruncă pe cal, câinele Lupei se luptă în tufe cu cineva, iar ţiganii răcnesc, aruncând cu prăjini în el. Tânărul, căzut de pe cal şi simţind "o lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept", trage cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan între ochi, în timp ce Lupei rănea pe celălalt. Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zăreşte lumina hanului şi începe să strige cu disperare. Cei aflaţi la han ies cu făclii şi pornesc cu toţii spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga ţiganca. Pe colacul fântânii "lucea sânge proaspăt", semn că ţiganii omorâseră fata şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac, sângele "se prelingea pe întreaga faţă, mascând astfel durerea sa îngrozitoare.
Întorcându-se la planul primei povestiri naratorul prezintă ascultătorii care rămăseseră "tăcuţi şi mâhniţi", apoi face observaţia că fântâna nu mai exista, se distrusese "ca toate ale lumii". Căpitanul Neculai "sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat", iar ochiul "cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului". Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţi oaspeţii vin vechi în oale noi.
Particularităţile limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu constau în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi. Arhaismele („tufecci-başa, arnăut”) şi regionalismele („testemel, tipsie, scurteică”) sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că "ţăranul român a fost principalul meu erou". Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimării, Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.
Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mici dimensiuni, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă ("Hanu-Ancuţei") şi la care participă personaje puţine, palid conturate, opera "Fântâna dintre plopi" , de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.
"Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa, ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii" (Nicolae Manolescu - "Imaginarul sadovenian").
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu